Popov Cristina

Asociatia de Consiliere si Psihoterapie Psihanalitica din Bucuresti este unul din locurile in care am simtit ca pot ramane pe termen lung. A fi un explorator entuziast al multor teritorii si discipline care studiaza experienta subiectului uman este un lucru care aduce satisfactii, dar are si un anumit dezavantaj: te hotarasti cu greu sa alegi una din multiplele abordari posibile. La ACPPB am putut ramane pentru ca mi s-au oferit timp si spatiu de dialog ca sa-mi pun intrebari si sa-mi formez sinteze intre o serie de domenii care includ, pe langa ramurile de baza ale psihanalizei, studii de filosofie, de neurostiinte, de teologie sau de arta. Intr-o asemenea bogatie oferita de marea cultura europeana, am descoperit psihanaliza, pe de o parte, ca un instrument explicativ si pe de alta ca un factor coagulator. In ceea ce ma priveste, intentionez sa o vad astfel in continuare. Cu toate acestea, relatia mea cu psihanaliza nu a inceput nici intr-o biblioteca de studiu, nici prin depunerea unei cereri de admitere la formarea in psihoterapie psihanalitica. A inceput cu multa vreme in urma, intr-un cabinet de psihoterapie in care nimerisem fara sa am habar ce este aceea “scoala” sau “abordare” metodologica, unde incercam doar sa ma dezmeticesc din suferinta si sa-mi adun sinele din cioburile de oglinda proiectate in toti cei din jur. Mi-a convenit abordarea terapeutului meu si am ramas. Abia dupa cativa ani de tratament m-am intrebat ce inseamna, oare, rolul de psihoterapeut si daca nu as putea sa fac eu insami o formare, ca sa le deschid si altor oameni calea pe care mi-o deschisese terapeutul meu mie. Tot asa, abia dupa mai multi ani de formare am inceput sa ma intreb ce este, oare, psihanaliza in sine si cum as putea face sa servesc si eu, oricat de modest, acest frumos demers, si clinic, dar si filosofic, sau cultural, de recuperare a omului din risipire. Ma aflu pe acest drum si cred ca-l pot urma in continuare.